Romanica, asta meriti…

Nu ma omor cu politica si de multe ori sunt indiferent cu privirile la tot care se intampla in tara asta. Nu am fost dintotdeauna indiferent, dar la cum se face politica la noi si cum stau lucrurile..toate astea m-au facut  sa devin indiferent. Nu este vorba de faptul ca nu imi pasa si ii las sa se joace cu vietile noastre dupa bunul plac, cat este vorba mai mult de faptul ca nu mai ma mira cand vad cum se incearca obtinerea unor voturi..sau nu.

De la Caragiale si pana in vremea noastra, pot spune ca nu s-a schimbat nimic. Acelasi circ era pe vremea lui Caragiale, acelasi circ il gasim si astazi. Un singur lucru s-a schimbat: cetateanul turmentat nu se mai intreaba “Eu cu cine votez?”, ci isi pune intrebarea “Eu mai ma duc la vot sau nu?”

In august stiu ce o sa fac…

Nu stiu pe cine sa dau vina (sau sa-i multumesc) ca am aceasta obsesie pentru sport inca de cand m-am nascut. Si cand spun de cand m-am nascut, nu cred ca exagerez cu mult. In familia mea sunt cunoscut ca mezinul disperat dupa fotbal si mama obisnuia sa imi povesteasca o intamplare de cand aveam cateva luni de fiecare data cand se aduce in discutie fotbalul.

M-am nascut intr-o zi de luni, 16 octombrie 1989, avand undeva la 3 kg si fiind exasperant de cuminte. Din cauza pierderii catorva sute de grame, mama a fost nevoita sa ramana ceva mai mult timp acolo si cu trecerea timpului devenisem vedeta maternitatii din simplul motiv ca ma incapatanam  sa iau in greutate

Am facut o obsesie pentru violoncel..

De ceva timp sunt tot mai atras de violoncel..Ca o paranteza scurta, mereu mi s-a parut cam ciudata limba noastra si am venerat limba engleza: cuvinte scurte ce exprima la fix ceea ce vrei sa spui. Chiar si la subiectul de fata, imi place mai mult cum suna in engleza, (cello), dar am sa-i spun violoncel. Si cum spuneam, violoncelul a devenit ultima mea obsesie…si cand eu fac o obsesie pentru ceva, trebuie sa fac cunoscut tuturor acel lucru:) Vorbind cu o prietena despre ideile mele in materie de beletristica si spunandu-i ca de mult as vrea sa scriu cateva pagini in care sa am si eu Otilia mea, la fel ca Felix, ea mi-a sugerat o imagine de care m-am indragostit de atunci: o Ea cantand la violoncel. Si mi-a recomandat filmul “Lost and found”, plus cateva scene in care Sophie Marceau canta la violoncel. Asa ca va las trei videoclipuri si sper sa va placa.

A fost odata Ana… (II)

– Deci mergem la o plimbare prin aer liber sau o sa continui sa vorbesc singur? – imi spuse Andrei pentru a nu stiu cata oara. De fapt, faceam eforturi mari pentru a fi atent la ce spunea si tare mi-as fi dorit in acele clipe sa fiu departe chiar si de el – de singura persoana capabila sa ma inteleaga. Gandul imi zbura la camera mea in care mi-am ispasit sentinta dictata chiar de propria-mi inima; ma vedeam inconjurat de toate acele carti primite de la ea si le rasfoiam la intamplare, cautand o fraza sau un cuvant de care sa ma agat. De luni bune, lumea devenise pentru mine doar un prilej nemaipomenit pentru a-mi aduce aminte de ea. Imi continuam pelerinajul prin oras, cautand toate acele locuri in care stiam ca am fost impreuna si toate astea in speranta ca asa voi putea tine in viata amintirile ce o conturau asa cum o cunoscusem.

“Ti se intampla des sa vezi buburuze cand te uiti la nori?”

De ceva vreme, idei pentru posturile mele imi vin tot mai multe de pe blogul Vienelei. In cazul de fata, articolul “vinovat” este acesta. Daca nu o stiti, intrati pe blogul ei pentru ca aveti ce citi. Scrie foarte frumos si in plus publica foarte des. In articolul cu pricina, povesteste cum sefa ei de la ultimul job se folosea de “metode dezgustatoare” pentru a se impune. Taia si spanzura in stanga si-n dreapta si se comporta absolut mizerabil, cand de fapt ea tragea in jos firma. Ca mai in toate firmele medii si mici de la noi din tara se obisnuieste asa, cred ca suntem cu totii constienti si nu despre asta vreau sa vorbesc. Doar e Romanica, tara tuturor posibiltatilor. Singura tara in care

Despre nimic si…atat

“Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine” – Emil Cioran

De cand mi-am facut blog, impins de la spate de ceva prieteni, observ ca de fiecare data, inca de la inceput, am avut un subiect bine stabilit pentru fiecare post. Intr-unele dintre ele mi-am dat cu parerea legat de vreun sport (unul din pasiunile mele), in altele am vorbit despre muzica (o alta pasiune importanta in viata mea), dar niciodata n-am vorbit despre…nimic. Sa stau pur si simplu in fata unei coli albe virtuale si sa scriu absolut orice imi trece prin cap in acele momente. Totusi, acum cand chiar fac asta,o simpla coala alba ma sperie. Spunea un scriitor, al carui nume nu mi-l aduc aminte, ca nimic nu il sperie mai mult decat o coala alba ce asteapta sa fie scrisa…

“So, this is what an angel sounds like…”

Din seria “Am descoperit America!” – posturi in care va voi prezenta saptamanal noile mele descoperiri in materie de muzica,arta si alte cele.

Recunosc, imi place sa-mi petrec o buna parte din timp pe youtube. Caile lui sunt atat de ciudate, incat de la un video te trezesti la altul atat de repede si nu poti sa nu te intrebi cum doamne iarta-ma am ajuns eu aici? Insa, unul dintre pelerinajele pe youtube mi-a facut cunoscuta aceasta formatie pe care vreau sa v-o aduc in atentie.

Plecand de la un video de-a lui Ray William Johnson, am ajuns la un cover oarecum reusit de-a lui Adele. Tipa canta relativ ok, nimic nou sub soare. Insa top commentul video-ului mi-a atras atentia.

A fost odata Ana…

ANA…numele ei scris pe un bileţel verde fosforecent îl făcu pe Alex să tresară..cel mai simplu nume ce a existat în viaţa lui , dar totuşi cel mai complicat…un nume încărcat de atâtea si-atâtea amintiri… Ca un condamnat ce stă în faţa călăului şi realizează că expresia neclintită a acestuia e ultima imagine ce-i va străfulgera ochii, aşa se simţea el în acele momente când ultima amintire a unei Ane ce-i luneca printre braţele timide era tot ce putea să simtă.

Nanodots sau cum sa-ti pierzi timpul

Recent am descoperit la fratimiu o “jucarie” interesanta. Vine la mine intr-una din zile si imi spune: “Hai sa-ti arat ceva”. Cand il vad ca scoate dintr-un saculet niste bilute. Curios, ma uit la el sa vad ce face cu alea, de gat m-as mira sa si le puna. Nici nu m-am lamurit eu bine ca una-doua face din bilutele alea un cub. “Se numesc nanodots. Practic, sunt niste bilute magnetice din care poti sa faci tot felul de forme”, imi spune el.

Trebuie sa recunosc ca sunt destul de interesante si de cand mi le-a aratat sunt obsedat de ele. Te prind foarte repede.

Long live the king. Federer

“Ceea ce el a facut in ultimii ani nu a mai facut-o nimeni niciodata si probabil ca nu se va mai intampla vreodata. Cat despre ultimul sau titlu, a demonstrat inca o data ca e cel mai bun din istorie. Tocmai a confirmat-o victoria din finala” – spunea Pete Sampras despre Roger Federer, dupa ce elvetianul a reusit sa-si treaca in palmares primul Rolland Garros. Cu acel turneu adjudecat, Federer intra in istorie ca fiind al saselea jucator de tenis ce reusea Marele Slam (Australian Open, Rolland Garros, Wimbledon, US Open), lucru ce marele Pete Sampras nu l-a reusit.

La trei ani de-atunci, Roger Federer avea sa intre in istorie cu un alt record