A fost odata Ana… (II)

A fost odata Ana...– Deci mergem la o plimbare prin aer liber sau o sa continui sa vorbesc singur? – imi spuse Andrei pentru a nu stiu cata oara. De fapt, faceam eforturi mari pentru a fi atent la ce spunea si tare mi-as fi dorit in acele clipe sa fiu departe chiar si de el – de singura persoana capabila sa ma inteleaga. Gandul imi zbura la camera mea in care mi-am ispasit sentinta dictata chiar de propria-mi inima; ma vedeam inconjurat de toate acele carti primite de la ea si le rasfoiam la intamplare, cautand o fraza sau un cuvant de care sa ma agat. De luni bune, lumea devenise pentru mine doar un prilej nemaipomenit pentru a-mi aduce aminte de ea. Imi continuam pelerinajul prin oras, cautand toate acele locuri in care stiam ca am fost impreuna si toate astea in speranta ca asa voi putea tine in viata amintirile ce o conturau asa cum o cunoscusem.

Mintea e cu adevarat un teritoriu neexploatat indeajuns ce m-a fascinat dintotdeauna – de multe ori eram absolut coplesit de faptul ca imi aduceam aminte chiar si de locuri absolut nesemnificative precum scara blocului unde ne-am ascuns de ploaie intr-o zi de joi. Cineva mi-a spus odata ca ploaia face ca totul sa fie mai bine (de fapt, cred ca am citit pe internet asta, iar in engleza suna mult mai bine : Rain makes everything better!). Si in acele clipe, in care stateam amandoi ascultand cum ploua, chiar simteam ca totul e asa cum ar trebui sa fie. Ascultand toata aceasta simfonie pe care natura o compunea si noi ocupam locurile din fata, imi aduceam aminte de copilaria mea si lucrurile pe care obisnuiam sa le fac – o copilarie totusi din care nu-mi aduc aminte asa de multe.

Mereu m-am simtit stanjenit cand ascultam persoane ce povesteau cum isi aduc ei aminte ca la varsta de trei ani aveau un cute little puppy cum ar spune americanul si se jucau cu pufosenia, iar eu incercam sa-mi aduc aminte ceva din primii mei ani si tot ce vedeam erau imagini neclare si bucati din anumite intamplari nesemnificative, intrebandu-ma cum de am reusit sa tin minte aceste lucruri si nu intamplarile pe care majoritatea si le amintesc. Stand insa pe scara blocului si ascultand simfonia naturii ma gandeam la acele momente cand stateam ore in sir sub teiul de-abia inflorit si priveam – impreuna cu prietenii de-o vara – stropii de ploaie ce erau gata sa faca cunostinta cu asfaltul inca foarte cald. Pentru noi era un act de curaj sa stam sub un tei in timpul unei furtuni de vara si ne inghesuiam toti sub acele crengi mai groase ce puteau sa ne fereasca de furtuna cat mai bine. Priveam acel dans de lumini atat de frecvent pe cerul verii si asteptam cu nerasuflare sa vina si tunetul, dar de fiecare data ne lua prin surprindere si ne speriam.

Cand insa furtuna devenea destul de serioasa si mamele noastre strigau disperate dupa noi, imi placea sa stau cu bunicul in garajul destinat Skodei noastre si sa ascultam impreuna stropii de ploaie ce sfarseau cu un zgomot inconfundabil pe acoperisul plin de rugina. Insa cel mai mult imi placeau primele ore de dupa furtuna, in care vedeai cu adevarat cat de neputincios este omul in fata unei furtuni banale…totusi, aveam un sentiment mai mult decat satisfacator cand priveam toate acele crengi rupte pe care furtuna le-a “asezat” pe unde a vrut. Prefer ca natura sa isi faca singura treaba, decat sa vad mana omului la lucru, stabilind ordinea si aranjand lucrurile dupa bunul plac. Puteti sa-mi spuneti cum vreti, dar aveam o satisfactie neinteleasa cand priveam babele vorbind intre ele cum furtuna le-a distrus cotetul, iar crengile au indraznit sa intre peste ele in curte. Pentru mine parea ca asa trebuie sa stea lucrurile si primul lucru ce il faceam mereu dupa o astfel de furtuna era sa merg descult prin mai toate lacurile ce imi pareau mie ca aveau ceva special. Nimic nu se compara cu senzatia ce ti-o da alergatul printr-un lac de ploaie….

– Hai ca am facut rost de doua bilete la opera. Zi tu cat de tare e sa privesti o fata cantand la violoncel. La fel ca Sophie Marceau in “Lost and found”. Artista se numeste Anna Dupont sau ceva de genul….  De fapt, Andrei nu incerca decat sa rupa tacerea, catusi de putin ii pasa de acea seara la opera.

Advertisements

6 comments on “A fost odata Ana… (II)

  1. Mai vijeliosule, ce-ai cu cotetul babelor? In rest ,sensibila poveste! Sa nu ma faci sa plang, ca-mi curge rimelul:)

  2. vienela says:

    Si nu renuntati la maruntisul din buzunar cand va adaposteati sub tei? 😉
    Sunt barbati care, prin povestirile lor, trezesc in suflet duiosie, emotie, dar si amaraciune. Tu esti unul dintre ei.

    • alexcostea says:

      hei, mersi mult:) nu cred ca mai m-a descris cineva asa pana acum:D cat despre maruntisul si teiul, daca e chestia de vreo traditie sau superstitie…nu prea stiu despre ce vorbesti:D

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s